Priveghere de noapte la praznicul Sf. Cuvios Iosif Isihastul

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul

„O, Iubite și Preadulce lisuse Hristoase, cine Te-a rugat pentru mine ca să mă aduci în această lume și să mă nasc din părinți buni și credincioși (...)? Cu cât trebuie, dar, să Te iubesc mai mult și să-ți mulțumesc pentru acest dar atât de mare și pentru binefacerea pe care mi-ai dat-o? Chiar și sângele meu de l-aș vărsa, tot nu aș putea să-ți mulțumesc.” 

(Fragment din Rugăciunea lui Gheron Iosif Isihastul către Iisus Hristos – preluat de pe https://doxologia.ro/rugaciunea-lui-gheron-iosif-isihastul-catre-iisus-hristos)

Sfântul Cuvios Iosif Isihastul  (n. 1898 – d. 1959), cunoscut și ca  Gheron Iosif sau Iosif al Peșterii, este unul dintre cei mai reprezentativi părinți duhovnicești ai secolului trecut. Dorul după Dumnezeu la determinat să renunțe la confortul lumii și să aleagă o viață austeră, discretă, închinată renunțării de sine, rugăciunii și contemplației. A avut, totodată, o influență imensă asupra vieții duhovnicești din Sfântul Munte, șase mănăstiri din Sfântul Munte Athos – Filoteu, Vatoped, Dionisiu, Xiropotamu, Costamonitu și Caracalu –,  fiind conduse de către fiii săi duhovnicești. 

Principala moștenire spirituală pe care Sfântul Iosif Isihastul o lasă nu numai în Grădina Fecioarei Maria, ci și în întreaga lume, este revenirea atașării minții și inimii la lucrarea neîncetată a rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. 

Pe lângă nevoința și rânduiala sa de rugăciune, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul mergea la răsărit într-o peșteră, unde rostea Rugăciunea lui Iisus vreme de șase ceasuri. 

După multe încercări și nevoi duhovnicești s-a învrednicit de vederea luminii necreate, și a primit darul rugăciunii neîncetate: „Dintr-odată, m-am schimbat deplin și am uitat de mine. M-am umplut de lumină în inimă, și în afară, și peste tot, fără să mai știu dacă am trup. Rugăciunea a început să se rostească de la sine înlăuntrul meu…”

„A lucra rugăciunea minții înseamnă a te sili pe tine însuți să spui încontinuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenția concentrată numai asupra cuvintelor: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă». După mult timp (de rostire cu glasul) se obișnuiește mintea și o spune de la sine. Și te îndulcești de ea ca și când ai avea miere în gura. Și dorești să o spui. Dacă o lași, îți pare foarte rău.

Când mintea ajunge să se obișnuiască și să se umple – să o învețe bine – atunci o trimite și în inimă. Pentru că mintea ta este cea care care hrănește sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii duhovnicești și trupești a omului, este tronul minții.” (Mărturii din viața monahală, de Gheron Iosif)

Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!

Vă invităm la rugăciune!