Istoria aşezământului monahal de la Şinca Veche
Istoria Ardealului este chiar dintru începuturile ei o istorie a vieţii creştine şi a experierii profunde a valorilor ei morale şi ascetice, „o istorie de sate şi de preoți”, după cum spunea Nicolae Iorga în 1902, o istorie a oamenilor simpli, „care au muncit numai cu braţele, păstrând obiceiurile şi îmbogăţind limba prin cânturi…, care au luptat ca moșneni şi soldați şi... care s-au rugat lui Dumnezeu după slova tipărită pentru binele, fericirea şi – în fundul gândului uneori – pentru iertarea din robie a tuturora.” Fiind un popor născut şi crescut în vitregiile istoriei, în lacrimi şi necazuri, trecutul bisericesc al românilor ardeleni este, în esența lui, „veritabil religios”, după expresia Părintelui Dumitru Stăniloae, fiind „viaţă de închinăciune a poporului…, jertfa umilă a celor mulţi şi săraci pentru a-şi zidi şi împodobi locaşuri de rugăciune potrivit concepției lor..., luptă simplă fără armele vicleniei, ale teologiei şi ale puterii lumești, pentru apărarea credinței.” Toată istoria bisericească a românilor este alcătuită din amănunte modeste, dar foarte preţioase, care vorbesc despre modul în care creştinismul s-a grefat pe legile fiinţei româneşti. Fiind un popor latin, dar de credinţă ortodoxă şi situându-se la interferenţa culturii Orientului cu cea a Occidentului, poporul român s-a văzut nevoit, de-a lungul întregii sale deveniri, să realizeze un dificil echilibru între lumea greacă şi cea slavă, pe de-o parte, şi lumea latină, căreia îi aparținea, pe de altă parte. „Acest echilibru a făcut ca românii să nu fie nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane..., reuşind astfel să unească luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu anulează ca persoane originare în sentimentul unității de comuniune….
Creştinismul românesc a fost şi contemplativ, şi practic în același timp dintru începuturile lui şi s-a remarcat printr-un deosebit echilibru cuprinzător al tuturor valorilor Evangheliei: valoarea şi împlinirea persoanei a fost totdeauna legată de necesitatea slujirii aproapelui; rugăciunea în linişte şi spiritualitatea isihastă au fost văzute ca modalităţi de dobândire a inimii sensibile pentru aproapele; orientarea spre Dumnezeu şi grija de om au fost întotdeauna strâns legate în spiritualitatea poporului român şi, de aceea, aşezările monastice ale românilor ortodocşi au fost întotdeauna aproape atât geografic, cât, mai ales, și spiritual de comunitățile creştine locale. Monahismul românesc s-a aflat încă de la începuturile lui într-o osmoză cu viaţa poporului, inspirându-i viaţa spirituală şi cultura, însă fără a-şi pierde caracterul eminamente isihast. Creştini simpli şi plini de evlavie, dorind să trăiască imperativele Evangheliei cu mai multă ardoare s-au retras adesea la marginea unui sat unde au început să ducă o existenţă eremitică, combinând într-un dozaj unic tradiţia şi libertatea, legătura cu Dumnezeu şi ajutorarea semenilor, isihasmul cu viaţa de comuniune în vederea realizării omului duhovnicesc desăvârşit, întrupare vie si atemporala a Evangheliei şi Tradiţiei perene a Bisericii.
Așa au apărut, atât la nord, cât şi la sud de arcul carpatic, încă din primele veacuri creștine, o serie de aşezări monastice odată cu organizarea politico-statală, dar şi bisericească a românilor.
Izvoarele documentare confirmă faptul că, odată cu apariția, în secolul XI, a voievodatelor lui Glad în Banat, lui Menumorut în Ţara Crişurilor şi lui Gelu în Ţara Transilvaniei, viaţa bisericească a românilor ardeleni începe să se dezvolte şi, odată cu cristalizarea acestor formaţiuni politico-statale, a început şi organizarea primelor episcopii, precum cea de la Alba Iulia (secolul XII), cele de la Morisena şi Biharea (secolul XI) sau cea de la Dibiscos (Jupa, jud. Caransebeş) din anul 1020. Faptul că fiecare conducător politic local avea în cetatea sa de scaun câte un episcop a dus foarte repede la dezvoltarea vieţii monastice în această regiune, ceea ce a determinat şi apariția a numeroase mănăstiri, precum: Morisena (secolul XI), Hodoş (secolul XII), Ilidia, Partoş, Săraca, Sângeorge, Cubin, Orşova, Sângeorgiu, Rahonta, Mănăstur, Galad, (secolele XIII-XIV), Peri în Maramureş (secolul XIV) şi Prislop lângă Hațeg (secolul XIV).
Cât de numeroase erau mănăstirile ortodoxe în Transilvania în secolele XI-XIV este indicat în scrisoarea papei Inocenţiu al III-lea, din anul 1204, în care suveranul pontif se adresează episcopului catolic din Oradea îndemnându-l să viziteze mănăstirile de rit grec (ortodoxe) existente în acel moment în Transilvania şi să cerceteze dacă acestea pot fi reorganizate pentru a forma o singură episcopie, cu episcop latin supus scaunului apostolic de la Roma.
Închegarea unui sistem coerent al vieţii monastice la sud de Carpați, din iniţiativa statului din vremea lui Vladislav-Vlaicu, a dus la apariţia unei salbe de aşezăminte monahale similare în Ţara Făgăraşului, regiune istorica a Transilvaniei, care, de-a lungul timpului, a fost mereu o punte de legătura între Transilvania şi Ţara Românească, fiind adesea sub stăpânirea administrativă, dar şi bisericească a domnilor munteni.
Însă, începând cu secolul XI, regatul ungar a cucerit treptat până în secolul XIII Transilvania, impunând peste organizaţia românilor administrația, dar şi confesiunea lor catolică şi, mai târziu, pe cea calvină. Odată cu stăpânirea regilor Ungariei în Transilvania a început şi lupta împotriva Bisericii Ortodoxe şi, mai ales, împotriva mănăstirilor de rit bizantin. Multe dintre dispozițiile şi actele oficiale ale regilor Ungariei din secolele XIII-XV sunt îndreptate împotriva „schismaticilor ortodocşi” cărora li se interzicea zidirea de noi biserici şi săvârşirea slujbelor în ritul bizantin.
În veacul al XIV-lea a început marea ofensivă a ungurilor catolici contra Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania. Multe dintre mănăstirile edificate în primele veacuri au dispărut în urma persecuţiilor zilnice ale catolicilor, iar în locul lor au apărut mănăstiri romano-catolice, precum cea de la Cârţa sau cea de la Râmeț, dar care nu au dăinuit mult timp, o dovada limpede că românii, sprijiniţi de viaţa ferventă duhovnicească din mănăstirile ortodoxe, au rămas neclintiţi în credinţa lor şi nu au acceptat unirea cu Biserica romano-catolică.
În acest context politic nefavorabil, mănăstirile din Ţara Făgăraşului, regiunea rămasă în contact atât politic, cât şi bisericesc cu Ţara Românească, au continuat să se dezvolte şi să alcătuiască o adevărată linie de apărare în faţa prozelitismului catolic şi calvin. Până în secolul al XVIII-lea sunt atestate nu mai puţin de 27 de mănăstiri ortodoxe pe cursul Oltului, apărute în apropierea satelor unde odinioară au fost aşezări dacice şi apoi romane. În acele momente dificile, ierarhi, preoţi şi călugări munteni au trecut Carpaţii pentru a susţine în mod principal viaţa monastică şi bisericească din Transilvania, singura care putea păstra fiinţa şi identitatea naţională a românilor ardeleni. Mici sihastrii au apărut în apropierea satelor de sub poalele Carpaţilor, având o bisericuţă şi câteva chilii, însă comasarea lor numeroasă în jurul satelor importante de grăniceri (în zona satului Şinca Veche erau atestate în secolul XVIII nu mai puţin de 5 mănăstiri!) vorbesc despre dorinţa românilor de a face din mănăstiri adevărate bastioane de apărare a Ortodoxiei, focare de cultură, dar şi de spiritualitate ortodoxă.
Aceste mănăstiri au îndemnat constant poporul să se ridice împotriva prozelitismului romano-catolic, mai ales în timpul revoltei conduse de călugărul Sofronie de la Cioara (1759-1761) care a ridicat poporul pentru a cere dezrobirea religioasă şi încetarea prozelitismului uniat, fapt care a determinat intervenţia imediată a curţii habsburgice care a trimis în Transilvania pe generalul Buccow pentru a lua măsuri radicale de a înăbuşi această revoltă. Ajuns la Sibiu, generalul a dat ordin ca toate mănăstirile ortodoxe din Ardeal să fie arse sau dărâmate şi averile lor confiscate. Ordinul său a fost executat prin căpitanul suprem din Făgăraș, contele Nikolaus Bethlen la 13 iunie 1761.
În aceste împrejurări tragice s-a încercat să se pună capăt influenţei pe care monahii au avut-o asupra poporului din Ardeal. Mai mult de 180 de mănăstiri au fost arse şi distruse, iar cine se opunea acestei hotărâri era omorât fie prin spânzurare, fie prin decapitare, ca unii ce nesocoteau poruncile regeşti şi tulburau pacea şi ordinea publică. Mulţi monahi au fost siliţi să treacă în Ţările Române, împrăştiindu-se prin diferite mănăstiri, alţii au rămas prin sihăstrii ascunse, neștiute de nimeni, şi au continuat lupta lor duhovnicească de întărire şi sprijinire a creştinilor ortodocşi, slujind astfel, în tăcere, nevoilor mari sufleteşti ale poporului care alerga la ei cu ardoare.
1. Aşezământul monahal de la Şinca Veche – bastion de apărare a Ortodoxiei: atestări documentare
Contextul istoric descris mai sus arată cât de importantă a fost organizarea unei rezistenţe ortodoxe la poalele Carpaţilor. Țăranii evlavioși ai acestor sate, care au păstrat vii legăturile spirituale cu Ortodoxia românească de peste munți, au întemeiat mănăstiri pe toată linia Oltului în jurul satelor din Ţara Făgăraşului, apărând astfel cu îndârjire legea strămoşească, întărind unitatea sufletească peste graniţele vremelnice, dând poporului învăţătura îngăduită de împrejurările vitrege şi de duşmanii mulţi, copiind şi ducând cărţile bisericeşti şi poporale din ţinuturile libere în cele robite, contribuind esenţial la formarea limbii literare şi la unitatea culturală a tuturor Românilor.
Poziţia geografică privilegiată a satului Şinca, aflat la confluenţa drumurilor spre Ţara Românească, a determinat şi organizarea vieţii politice şi religioase în această localitate. Monahi, preoţi şi ierarhi de la sud de Carpaţi au poposit pentru a întări credinţa ortodoxă în acest sat de sub munte, care până în a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a aflat sub stăpânirea domnilor munteni. Situaţia în acest sat se schimbă radical după anul 1462 când el ajunge sub autoritate administrativă ungurească devenind cu timpul sat grăniceresc, ceea ce va determina o reorganizare totală a configuraţiei sociale şi religioase a acestei aşezări. Astfel, în contextul unei hotărâte rezistenţe religioase împotriva uniaţiei impuse de autorităţile austro-ungare şi al unui ferm refuz de înrolare în regimentele de graniță, o parte din populaţie a părăsit acest sat şi a întemeiat altă aşezare la câţiva kilometri distanță spre munte, așezare pe care a numit-o Şinca Nouă.
Fenomenul strămutării nu s-a petrecut imediat după semnarea unirii religioase cu Roma din 1701 şi nici atribuirea vechii biserici din Șinca „uniților” nu i-a determinat pe toţi sătenii să treacă în Ţara Românească sau să se mute în noul sat. Cea mai mare parte a locuitorilor (ortodocși) a rămas în vatra veche, trăindu-şi viaţa spirituală în lăcaşurile vechi sau ridicând altele noi. În acest context trebuie să fie înţeleasă şi existenţa, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a cinci așezări monastice în jurul acestui sat cu scopul vădit de a întări pe creştinii ortodocşi în credinţă.
În cele ce urmează vor fi prezentate principalele atestări documentare privind mănăstirile din zona satului Şinca Veche pentru a indica faptul că locuitorii acestei zone din Transilvania au ştiut în momentele cele mai grele să alerge la susţinerea duhovnicească, dar şi culturală şi materială pe care monahii le-au oferit întotdeauna poporului român.
*
Atestări documentare ale aşezămintelor monahale de la Şinca Veche nu sunt multe, căci mănăstirile din jurul satelor din Ţara Oltului au fost aşezăminte modeste, cu câţiva vieţuitori şi o înzestrare materială care rareori depăşea nivelul unei gospodării obişnuite şi, astfel, fiind lipsite de domenii mari, caracteristice pentru alte zone, şi neavând nici arhive proprii, ele au fost ocolite de interesul documentelor oficiale ale vremii.
Primele menţionări documentare apar abia în secolul al XVIII-lea, iar în ordinea lor cronologică cele mai importante descrieri ale aşezămintelor monahale de la Şinca Veche sunt următoarele:
1. Într-o conscripţie oficială din anul 1748 sunt menţionate în satul Şinca Veche două mănăstiri. Prima era aşezată în partea de jos a satului pe pământul boieresc al unui călugăr „bătrân şi neputincios” pe nume popa Maniu, şi cea de a doua era amplasată, conform aceluiaşi document oficial, în partea de sus a comunei, numită, după 1761, Șinca Nouă, pe un loc fiscal pe care-l folosea iobagul şi hagiul popa Avram, care fusese la Ierusalim şi era călugăr şi preot al acelei mănăstiri.
2. La 18 ianuarie 1755, episcopul unit P.P. Aron adresează o epistolă comisarului regesc în care menţionează faptul că în acea perioadă de maximă prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe doar trei mănăstiri din districtul Făgăraşului erau ocupate de călugări ortodocşi, şi anume cele două mănăstiri de la Şinca şi cea de la Sâmbăta de Sus.
3. Într-un alt recensământ făcut de autorităţile austriece din 1758 apar menţionate trei mănăstiri în localitatea Şinca Veche. Prima dintre ele, cea de la Plopoasa, îl avea ca stareţ pe călugărul Manea Dobrotă, cea de a doua, amplasată pe locul Gura Fătăciunii, era locul de nevoinţă a doi foşti preoţi de mir, a „popei Constantin, fost preot în Toderița, şi a altuia mai tânăr din Braşov, al cărui nume nu este menţionat”. Cel de al treilea aşezământ monahal era situat pe locul numit Trestioara şi îi avea ca vieţuitori pe preoţii Avram, un fost iobag din Șinca, şi pe Iosif, un monah venit din Ţara Românească.
4. La sfârşitul secolului al XVIII-lea în circumscripţiile oficiale apăreau menţionate cinci mănăstiri în zona satelor Şinca Veche şi Nouă, toate fiind numite după locul unde erau amplasate. Prima, la Trestioara, cea de a doua în Strâmba, cea de a treia în Valea Lărguţă, cea de a patra pe Crețu, iar cea de a cincea fiind situată pe un loc neprecizat în documente. Important de remarcat este faptul că aceste documente oficiale amintesc de mânăstirea şi chiliile călugărilor de pe Dealul Crețu ca fiind „săpate în stâncă”.
5. Într-o scrisoare trimisă în 16 decembrie 1859 de către preoţii din Şinca Nouă, Gheorghe Flucuş şi Nistor Popa, mitropolitului Andrei Şaguna apar informaţii preţioase despre impactul pastoral şi misionar pe care aşezămintele monahale din zona localităţilor Şinca Veche şi Nouă l-au avut în popor. Cei doi preoţi descriu astfel situaţia de atunci a credincioşilor pe care îi păstoreau: „Şinca Veche avea două feliuri de oameni: unii boieri scutiţi, unii supuşi; fiecare parte cu biserica şi cu moara lor deschiliniţi, adecă boierii aveau a lor biserică şi o moară, asemenea şi supuşii aveau; şi în hotarul comunei sus zise, la Crețu, s-a aflat o peşteră în peatră cu călugări, unde s-a slujit Sfânta Liturghie şi o biserică în părăul mănăstirii, numit Strâmba, unde iarăşi se slujea Sfânta Liturghie de către călugări. Biserica aceasta era de zid şi avea moşia sa cu poame multe şi bune pentru hrana călugărilor. Mai era şi o altă mănăstire în Trestioara, cu biserică asemenea de zid, cu moşie mare şi grădină de poame. Aici se mai vede şi azi un zid frumos cu flori. Chiar şi în locul bisericii noastre, până a nu se fi întemeiat comuna Şinca Nouă, a fost o bisericuţă de lemn cu pomet şi cu moară pentru călugări. La aceste schituri a fost venind tinerime din tot Ardealul la învăţătură, unde a fost învăţând de la călugări. Dară la oare câtă vreme venind o preînaltă comisiune împărătească spre a cătăni satele care s-au militerat de grăniţeri, generalul Schischkovics şi guvernatorul Michail Brucundal strămtoria pe bieţii strămoşii noştri cu milităria şi uniaţia. Generalul Schichkovics silea spre cătăniă când zicea că de nu vor a primi arme, pune termin şi i vor scoate din ale lor iosaguri, iar guvernatorul M. Brucundal a fost îndărătnicind dela primirea armelor pe ascuns pe generalul, şi strămoşii noştri s-au adunat cu călugării laolaltă spre înţelegere, hotărând să ia arme, iar uniaţie nici într-un fel să nu primească; şi, înțelegând generalul aceasta, numaidecât a poruncit şi au venit cătane şi au trimis la numitele schituri de le-au ars şi le-au stricat cu tot şi, în 13-lea iunie 1761, s-au ars schiturile şi oamenii au ieşit din casele lor şi s-au dus în Ţara Românească”.
6. Informaţii preţioase despre aşezămintele monahale de la Şinca Veche pot fi găsite în corespondenţa mitropolitului Andrei Şaguna, căruia în calitate de vicar general i-a fost adresată, în anul 1851, următoarea scrisoare din partea unor monahi care doreau să primească binecuvântare pentru a putea vieţui în mănăstirea săpată în piatră de pe raza comunei Şinca Veche:
„Prea Osfinţite şi Luminate stăpâne! Cu mare durere a inimi trebuie să ne exprimăm Prea Osfinţiisale vezindu-ne unii din quei ne mai feliciţii în lume. Fiind noi trei Monachi în Braşov carii trăim pe aici cum putem. Monachul Nectarie în vârstă de 92 de ani, fiind impressurat cu răni foarte periculoase. Monachul Ambrosie 27 annorum, rozoforul Ionikie, 24 annorum, carii umblem retecindu-ne pe aici fere de nici un asezemânt, fiindcă asa prindere nu avem ca se ne putem aşeza la vreun schit, Prea Osfinţiite stîpâne!
Cunosquand generositatea si marinima quea nobila a Prea Osfinţiisale ne luăm îndresneală a alerga cu ferbintzi lacrimi la mila mult generosului Domn rugându-ne cu smerită metanie ca se te milostivesti noaă nefliciţiilor a ne da mani de adjutoriu (...).
Este un loc în munte care se află între Sinka nova/veke unde sunt trei chilitze si o Biserică într-o stană de piatră unde ar fi foarte bine de noi pecatosii ca se vieţuim acolo, pentru aqueia ne şi luăm îndrăsneală a alerga cu ferbintzi lacremi la mila Prea Osfinţiisale rugându-ne ca se te milostivesti noaă nefelicitiilor a ne da binecuvântare şi slobodzeanie a vieţui acolo.
Sperăm ca generositatea şi marinima quea Nobilă va fi noaă atât de milostivă si ne va asculta mica noastră querere aşteptând milostivă resolutie suntem ai (...) Coronae die 10 septembris 1851. Umilitzi servi, Nectarie Monach/ Ambrosie Monach/ Ioanikie rozofor manu proprie.”.
Pornind de la această cerere, Andrei Şaguna demarează o cercetare dorind să afle de la protopopul locului care este starea acestui aşezământ monahal unde cei trei monahi doreau să se stabilească. La solicitarea vicarului general, protopopul de Făgăraș de atunci, Petru Popescu, dă un răspuns plin de informaţii preţioase şi foarte coerent expuse despre starea vechiului aşezământ părăsit şi despre alte realităţi locale:
„Prea Luminate şi Prea Sfinţite Dne Episcoape! Întru împlinirea Milostivei rânduieli Dto 12 Noem. Nr. 714 a.c. [1851] în privinţa unor chilii şi o Biserică ce s-ar afla între Şinca Noo şi Şinca Vechie în munte, cu plecăciune fac următoarea desluşire.
Că umblând eu şi ispitind din mai mulţi, ca să pociu afla de acele chiliuţe şi Biserică, toți într-alt chip îmi spuseră şi mă întrebară să le spui că de care schit vreau să aflu? Pentru că în vremile vechi în munţii numitelor sate au fost mai multe renumite mănăstiri, precum Pleşa, Strâmba şi alte, iară chilii, Biserici sau schituri şi mai multe. Pană în vremile lui Josiv împăratul, care de atuncea desfiinţându-să şi stricându-să, astăzi să mai află numai lemnele ruinelor lor.
Aşa spuindu-le ca să-mi arete vreuna care încă ar fi de hăsnuit şi acuma. După ce căutarăm, s-au găsit nu în munte, ci aproape de satul militariu Şinca Vechie, numai un pătrariu de ceas în hotariul lor, întru o coastă, săpat într-un jghiab de piatră din cea mai moale năsipoasă, lesne de lucrat acolo, să află semnele lăcuinţii unor pusnici pre carea o au învechit asprimea timpurilor. Este adecă despre amiază zi săpat în jghiabul de piatră, spre amiază noapte, o formă de piatră, ca la 4-5 stânjini ca întru o casă cu doa despărţământe. Din despărţământul întâiu să face spre răsărit, săpată o formă de Bisericuţă, de 6 paşi mari de lungă şi de 4 lată, unde tot din piatra naturală să vede lăsată formea Prestolului şi măsuţa de proscomidie; în partea stângă apoi în partea spre apus, iară în piatră băgată o boltă ca o chiliuţă, toate întunecoase, iară intrând şi mai înlăuntru drept în jghiab în al doilea despărţământ, aicea e săpat o formă de horn larg, strâmtat în sus ca de vro 6 stânjini înaltă, pană ese de-asupra jghiabului în vârf, de unde vine lumină. Şi din această formă de cuhnie, iară este spre răsărit săpată o Bisericuţă alăturea cu cea dintâiu şi iară spre apus o altă chiliuţă întunecoasă lângă cealaltă, între carii despărţeşte numai un zid ca de VI stânjini de groasă şi în păretele care despărţeşte între cele dao Bisericuţe este tăiată o fereastră cvadrată ca de un cat lată.
Acestea sânt Bisericuţele şi chiliuţele ce eu singur m-am dus, le-am căutat şi le-am văzut în acea peşteră săpată. Iar înprejur, de cătră vale, fiind locuri de arătură şi pă coastă în sus fiind tufiş, mesteacăn unde pasc vitele sătenilor, nimica nu să vede a să ţinea de acest lăcaş, ci numai acea peşteră, ca un barlang stă acolo pustie, unde la vreme vijeloasă întră porcii şi caprele de să adăpostesc. Iară cercând ca să aflu de cine şi spre ce scop ar fi fost făcute acele găuri? Niminea nu s-au aflat să-m spuie, cînd şi cine să fi lăcuit acolo, ci toţi săteni de acuma s-au pomenit cu dânsa aşa precum să află descrise. Atâta am aflat, însă răsuflând sătenii, că sătenii n-ar voi a suferi ca să ei mai așeze acolo călugări cu lăcuinţa, ci eu nice într-un chip nu le-am descoperit lor, căci ar fi scopul pentru care vreau a vedea acea peşteră. Apoi, fiindcă să află pe hotarul foştilor militari uniţi Şinca Vechie, pre suplicanţii monahi ar fi cu cale a-i îndrepta la alte locuri, unde mai esistă şi acuma monastirile călugăreşti. Pre lângă care (...) Făgăraş, 19/31 Dechem. 1851, umilit serv, Petru Popescu, protopop.”.
Informaţiile din această corespondenţă sunt extrem de importante, arătând că aşezământul monahal de pe Crețu, cel săpat în stâncă, era deja părăsit în anul 1851, fără a se şti cauzele care au dus la acest deznodământ. Aşa se explică şi faptul că zece ani mai târziu, la 13 iunie 1761, când toate mănăstirile din Ţara Făgăraşului s-au ridicat împotriva uniaţiei sub conducerea călugărului Sofronie de la Cioara şi au ajuns din această cauză să fie dărâmate de tunurile generalului Buccow, bisericile rupestre de pe Dealul Crețu din Şinca Veche nu au fost bombardate, fiind cel mai probabil nelocuite sau, în cazul în care mai existau vieţuitori, aceştia nu au fost consideraţi ca fiind un pericol în calea răspândirii uniaţiei.
7. În anul 1789, pastorul reformat din Făgăraş adresează lui Iosif Benkö o scrisoare în care amintește de mănăstirea rupestră de la Şinca Veche, arătând că: „Mai sus de Şinca există o monasteria despre care m-am informat de la persoane de încredere care au fost în ea. Aceştia relatează că mănăstirea este tăiată în întregime în piatră de carieră şi deci nu are acoperiş. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriaşă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării când slujesc se plimbă cu cărţile după razele soarelui pentru a putea ceti. Mănăstirea a rămas şi după vremea lui Buccow, dar nu se cunoaşte vreun privilegiu al ei.”.
8. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului XX, aşezământul monahal de la Şinca Veche nu mai apare în nici un document oficial, fapt care se datorează cu certitudine părăsirii acestei mănăstiri odată cu vitregiile istoriei şi cu degradarea lui treptată. În 1930 preotul şi istoricul Valeriu Literat a cercetat aceste biserici rupestre şi a semnalat în monografia sa dedicată locaşurilor de cult vechi româneşti din Ţara Oltului starea avansată de degradare a monumentului, care avea, la acea vreme, pereții de la intrare prăbuşiţi, formându-se astfel o depunere înaltă care împiedica accesul în interiorul bisericilor rupestre. Iată informaţiile extrem de preţioase pe care le-a lăsat în scris acest mare istoric despre mânăstirea rupestră de la Şinca Veche: „Numai pe hotarul comunei Şinca au fost mai mult de cinci mănăstiri. În jurul celor adâncite în pădure s-a închegat un nou sat, Şinca Nouă, în care oamenii s-au stabilit ca să nu fie siliţi să se înroleze în regimentul de graniţă. Epoca formării satului Şinca Nouă se poate pune între anii 1761 şi 1765. Pe teritoriul rămas la Şinca, acum cea veche, se menţionează locul a 5 mănăstiri: Pe Crețu, la Trestioara, în Strâmba, în Valea Largă şi încă la un loc fără nume, dintre cari la Trestioara şi la Valea Strâmbă se mai văd ruinele zidurilor... Aici eu dau date despre ce a mai rămas din mănăstirea de pe pârâul Crețu şi de cea din cimitirul de la Şinca Nouă. Din Şinca Veche, la câteva minute spre miazăzi, ajungi la Dealul Pleșu. Pe versantul de apus al colinei, înspre părăul Cetăţuie, e o fostă mănăstire, scobită în gresie nisipoasă, foarte uşor de măcinat, chiar şi numai frecând-o cu degetele.
Peştera de la început a trebuit să fi fost lărgită cu ciocanul, urme de ciocan se văd pretutindeni pe pereţi. Azi e în stare rea, apa ploilor şi gerul macină mereu din păreţii ei, pavimentul e îngrămădit de această măcinătură...”.
Valeriu Literat reușea, în 1930, prima transpunere planimetrică a complexului monahal de pe Dealul Pleșu şi, cu toate inexactităţile ei, este deosebit de valoroasă pentru că arată strădania unui preot cult, funcționar, totodată, al statutului, membru corespondent al Comisiei Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania, de a redescoperi istoria acestui aşezământ vechi monahal şi a conserva această „rămăşită a trecutului”, cum remarca el în 1930, pentru a împiedica ruinarea ei şi pe mai departe.
9. Asupra bisericilor rupestre de la Şinca Veche se opreşte şi Antal Lukacs, care, în bine documentata sa monografie dedicată Ţării Făgărașului, repetă aproape integral cele afirmate de Valeriu Literat în 1930: „O apariţie singulară până în prezent o reprezintă mănăstirea rupestră de la Şinca Veche. Scobită în gresia nisipoasă a unei peşteri de pe Dealul Pleșu, în dreapta pârâiaşului Cetăţuie, mănăstirea se compunea din două biserici şi o încăpere care servea drept locuinţă. Prima biserică este formată din altar (a), naos (b) şi pronaos (c), iar cea de a doua are doar două compartimente: un naos cu o absidă semicirculară (d). Încăperea aflată în prelungirea primei biserici (f) a fost identificată de Literat cu o sală de locuit, prevăzută cu vatră şi hornul care străpungea tavanul.” Profesorul Lukacs avansează, în lucrarea sa, şi o ipoteză de datare a acestei mănăstirii, afirmând că „începuturile ei coboară probabil mult înainte de veacul al XVIII-lea, dar numai cercetările arheologice ar putea stabili vechimea ei”.
2. Săpături arheologice la complexul monahal de pe Dealul Pleșu
În toamna anului 1994 a avut loc o primă campanie de cercetări arheologice la complexul monahal de la Şinca Veche care a constat numai în câteva mici sondaje în pronaosul şi în nava bisericii 1 şi s-a concretizat într-o lucrare care nu a fost încredinţată tiparului datorită informaţiilor limitate obţinute atunci. La ea a participat arhitectul Mărgărit Chelbea, care a realizat desenele planimetrice şi volumetrice ale ansamblului, în măsura permisă de depunerile din interior şi, tot atunci, a fost făcută și prima propunere ca bisericile să fie datate larg, începând din secolul al XlV-lea până în secolul al XVIII-lea.
O a doua campanie arheologică, care a vizat monumentele rupestre de pe Dealul Pleșu, s-a desfășurat în vara anului 2005, la iniţiativa şi prin cheltuiala doamnei Maria Bâgiu, preşedinta Fundaţiei Ortodox-Culturale „Maica Sfântă-Bucuria Neaşteptată”. Cu aceasta ocazie au fost făcute o serie de investigații specifice, precum şi anumite operaţiuni menite să permită obţinerea de informaţii corecte asupra obiectivelor cercetate, pentru a putea fi astfel demarate lucrările de restaurare şi de conservare a acestui complex monahal.
Aceste lucrări au început prin îndepărtarea unei îngrădituri de lemn şi a unor „piloni” din bolțari de beton, prin degajarea depunerilor de nisip colmatat după abandonarea bisericilor şi prin îndepărtarea din faţa acestora, respectiv de pe panta sudică, a unor aluviuni masive. Aceste adevărate „troiene”, la care s-a adăugat nisipul rezultat din erodarea a două sedimente de gresie moale de deasupra bisericilor, fiecare mai gros de 1 m, au astupat aproape total încăperile şi nu au mai oferit perspectivă asupra obiectivului, posibilă numai din această parte. Excavarea lor s-a efectuat numai manual, orice intervenţie mecanică putând să producă deteriorări iremediabile, dată fiind friabilitatea rocii. Pe tot parcursul investigaţiilor s-a urmărit existenţa unor posibile inscripţii referitoare la începuturile, funcţionarea şi sfârşitul monumentelor, ca şi a unor „piese de mobilier” obligatorii în bisericile ortodoxe şi despre care făceau menţiune izvoarele scrise.
Îndepărtarea acestor depuneri, precum şi adâncirea pe panta sudică până la nivelul de călcare din timpul funcţionării mănăstirii, au condus la dezvelirea şi conturarea, pentru prima oară reală, a monumentelor. Totodată s-au putut preciza amplasarea, funcţionalitatea şi componenţa intimă a fiecărui compartiment. Cu acest prilej au fost recoltate o serie de materiale, preponderent ceramică, importante pentru datarea momentului de sfârşit al schitului.
Din aceste săpături arheologice a reieşit limpede faptul că în complexul monahal de pe Dealul Pleșu au existat două biserici dăltuite în roca friabilă, fiind unite între ele de un pronaos comun peste care se ridică turla-clopotniță. Fiecăreia dintre cele două biserici îi corespunde câte o încăpere anexă accesibilă din pronaos.
Arheologii Dr. Florea Costea şi Radu Ştefănescu au reuşit să alcătuiască acest plan schematic al celor două biserici rupestre:
Această transpunerea planimetrică a complexului monahal de pe Pleșu este diferită de schiţa inexactă făcută, în 1930, de Preotul Valeriu Literat, singurul istoric care a văzut schitul pe viu şi care, datorită stării lui de degradare avansată de la cea vreme, nu a putut sesiza amplasarea corectă a unora dintre încăperi, dimensiunea corectă a acestora, existenţa şi absenţa altora, precum şi alinierea diferită a anexelor celor două biserici.
Abia la terminarea campaniei arheologice din anul 2005 au rezultat cu claritate planurile şi volumetria celor două celor două biserici dăltuite în roca friabilă. Arheologul Florea Costea propunea atunci o delimitare a spațiilor celor două biserici, astfel: Prima şi cea mai veche biserică cuprinde: altarul (E), tâmpla (D), naosul (C), pronaosul (B), precum şi anexa (G), un spaţiu destinat pregătirii mâncării. Cea de a doua biserică, care în mod cert este mai recentă decât prima, are şi ea o împărţire asemănătoare, incluzând: altarul (K), proscomidiarul (L), tâmpla (J), naosul (I), turla săpată în piatră şi clopotniţa (H) şi încăperea anexă ce a servit ca veșmântar (M).
Structura simetrică a ambelor biserici vorbeşte despre faptul că cea de a doua biserică (K-L-J-I-H-M) a fost dăltuită în piatră ca o reduplicare a primei biserici (E-D-C-B-G), probabil din motive practice, odată cu degradarea în timp a primului locaş de cult, datorită ploilor şi a gerului. Interesante sunt dimensiunile celor două biserici care au fost dictate în mare parte de structura rocii şi de posibilităţile de atunci de a dăltui cu ciocanul în această gresie nisipoasă.
a. Descrierea primei biserici (E-D-C-B-G)
Altarul (E) primei biserici este insensibil decroşat de naos şi are lungime de 3,20-3,25 m şi o înălţime în centrul calotei de 2,55 m. (Fig. 1). Interesant de remarcat este faptul că tavanul naosului central al acestei prime biserici este dăltuit în semicilindru, în timp ce acela al altarului este o calotă asimetrică. Aproximativ în centrul altarului este o adâncitură de circa 20 de cm în forma literei D, în care s-au găsit resturi de lemn carbonizat, mai mult ca sigur piciorul Sfintei Mese sau Sfânta Masă însăşi (prestolul) ce era făcută din lemn (Fig. 2). În peretele de nord al altarului este săpat proscomidiarul (F) al cărui „picior” începe de la podea. Acesta este lat de aproape 50 de cm şi urcă oblic spre peretele nordic până la 0,90 m spre tâmplă, în timp ce spre est urcă până la 1,20 m. A rezultat un decupaj cu înălţimi inegale şi cu o profunzime de 60 de cm. Proscomidiarul seamănă cu o ciupercă asimetrică (Fig. 3) şi, în faţa lui, la 25 de cm de la perete, se află o gropiţă cu diametrul de 20 de cm şi tot atât de adâncă, probabil un picior-suport al unui sfeşnic mare.
Tâmpla (D) sau peretele care desparte naosul de altar este are o grosime de 80 de cm, o deschidere la podea de 2,95 m, iar la partea de sus de 3 m şi o înălţime maximă de 1,80 m (Fig. 4). Arheologul Florea Costea este de părere că pe acest perete despărţitor a existat o uşă centrală, numită şi uşa împărătească, şi două laterale, uşile diaconeşti, ipoteză susţinută prin prezenţa unui denticul dinspre nord, destul de bine păstrat, dar şi prin existenţa unor adâncituri în roca pardoselei tocită de paşi lângă pintenii laterali ai „iconostasului”. Totuşi, arheologii sunt rezervaţi în a crede că această biserică a avut un iconostas propriu-zis, neexistând nici un indiciu privitor la fixarea acestuia în cadru sau pe perete, aşa cum se vede foarte bine la toate celelalte uşi ale tâmplei.
Naosul bisericii (C) are o lungime de 4,6 m şi o lăţime de 4 m şi o înălţime medie de 3 m (Fig. 5), iar în peretele sudic are o mică nişă, nu departe de tâmplă, la 60 de cm vest de aceasta. Această nişă are partea superioară arcuită, având şi două mici fante verticale, inegale, prin care au pătruns rădăcini ale copacilor, ceea ce denotă faptul că ea putea în vechime să aibă comunicare cu exteriorul şi prin ea să răzbată lumina de care aveau atât de mult nevoie monahii. De asemenea, în peretele nordic al naosului există o deschizătură devenită acum ogivală (73x70 de cm) în urma eroziunii, dar mai ales datorită agresivităţii vizitatorilor, deschizătură în care în vechime exista o ferestruică dreptunghiulară destinată de a aduce lumina şi în naosul celei de a doua biserici (Fig. 6). Prin aceste ferestre înguste, tăiate lateral, lumina ajungea pe cărţile de cult ale călugărilor care se plimbau cu ele după razele soarelui pentru a putea citi, după cum mărturiseşte un pastor reformat din Făgăraş în scrisoarea sa adresată, în 1759, lui Iosif Benkö. Aceste ferestre erau tăiate în peretele sudic al naosului, ceilalţi pereţi dând către stâncă şi fiind complet lipsiţi de lumină.
Încăperea anexă a primei biserici (G) a fost descoperită abia în campania arheologică din 2005 şi are o formă aproape dreptunghiulară, având 4,25 m lungime şi 3,20 m lăţime, iar înălţimea nu a mai putut fi măsurată din cauza prăbuşirii complete a bolţii (Fig. 7). Această cădere s-a produs intempestiv, aşa explicându-se existenţa numai aici a unor materiale pe baza cărora se poate aprecia momentul de ieşire din uz a camerei.
Interesant de remarcat faptul că această încăpere anexă comunică în partea de nord printr-o fereastră cu cealaltă anexă a celei de a doua biserici (M), iar acest fapt demonstrează că ambele încăperi (G şi M) au funcţionat măcar o vreme în paralel. Peretele sudic al anexei G este gros de 1,80 m, în el fiind decupate două ferestruici cu lăţimea la centru inegală (30 de cm, respectiv 40 de cm), ambele în forma literei X (Fig. 8). La ferestruica B s-au păstrat şi două adâncituri în care se fixa tocul geamului. Lumina pătrundea prin geam manufacturat, după cum demonstrează un mic ciob de sticlă descoperit în încăpere, împreună cu un fragment dintr-un vas irizat.
Peretele de la intrare (est) are o grosime de 1,10 m şi se mai păstrează, ca şi ceilalţi pereţi, doar pe o înălţime de aproximativ 1,10 m. În mijlocul lui s-a decupat spaţiul pentru uşă, şi el în formă de X, ceea ce presupune că aceasta avea două foi batante, fiecare lată de circa 40 de cm. În dreapta intrării, a funcţionat o instalaţie pentru încălzit şi pentru prepararea hranei, din ea păstrându-se vatra şi un fragment de perete de cuptor.
Este posibil ca încăperea să fi avut podea de lemn, resturi carbonizate ale acesteia păstrându-se în jumătatea nordică a camere. Multele firide ale acestei încăperi denotă faptul că a fost intens folosită, putând fi bucătăria şi trapeza mănăstirii şi chiar un modest arhondaric în momente deosebite.
b. Descrierea celei de a doua biserici (K-L-J-I-H-M)
Un plan aproape simetric cu cel al primei biserici poate fi găsit şi în cazul celui de al doilea locaş de cult al complexului monahal de la Şinca Veche. Săpăturile arheologice din 2005 au scos la iveală faptul că, în timp, prima biserică a început să se degradeze datorită ploilor şi gerului, iar zidirea unui nou locaş de cult a devenit un imperativ pentru vieţuitorii acestui aşezământ monahal. Cât de apropiate în timp sunt cele două biserici rupestre este greu de determinat, cert este însă faptul că cel de al doilea locaş de cult a apărut dintr-o necesitate practică şi funcţională, nefiind doar o simplă reduplicare a primei biserici, ci şi o îmbunătăţire, atât cât permitea locul, a structurii acesteia. Astfel, pe lângă ferestrele de comunicare, între cele două biserici a fost dăltuit şi un turn clopotniţă prin care lumina naturală, dar şi aerul puteau pătrunde în întregul complex monastic, şi care oferea astfel şi o posibilă ieşire de urgenţă în caz de primejdie.
Altarul (K), cu dimensiuni asemănătoare cu cele ale altarului bisericii 1, are lungimea de 2,75 m, lăţimea de 2,65 m, iar înălţimea la centru de 2,90 m şi este decroşat de naos, având o podea mai înaltă cu 22 de cm decât cea a navei centrale (Fig. 9). Peretele nordic al altarului este rectiliniu până în dreptul Proscomidiarului, de unde se arcuieşte până în colţul sud-estic, unde se întâlneşte cu peretele sudic, aproape constant liniar. În acest colţ se află o gropniţă, cu planul în forma literei D, cu hasta spre încăpere, adâncită în podea şi scobită în perete cu câte 20 de cm. Probabil aici se depuneau căţuile în timpul slujbei sau vasul cu cărbuni (Fig. 10).
Exact în centrul altarului se păstrează încă un piedestal puţin înalt (4-5 cm), cu certitudine baza Sfintei Mese, văzută în 1930 de V. Literat.
Proscomidiarul este poziţionat la 30 de cm est de peretele tâmplei şi are forma unei ciuperci (Fig. 11), al cărei picior începe de la 30 de cm mai sus de podea. În arcul estic al absidei altarului se află o altă nişă-firidă pentru icoane. Şi aceasta are forma literei D cu hasta în jos. În ea se află acum incizată Steaua lui David şi alte imagini în centru (Fig. 12). Interesant de remarcat este faptul că V. Literat nu le menţionează, ceea ce ar putea să însemne că ele nu existau la 1930, însă nu se poate preciza cu certitudine dacă el le omite intenţionat, atitudine explicabilă având în vedere convulsiile politice ale vremii. În mod cert, profanarea s-a produs după ieşirea din uzul liturgic a bisericilor, atunci când întregul aşezământ monahal a fost părăsit. O analiză atentă a peretelui orb al nişei pare să confirme existenţa iniţială aici a unei inscripţii slavone indescifrabile (Fig. 13).
Altarele ambelor biserici nu au diaconicon datorită faptului că păstrarea veştmintelor preoţeşti se putea face în încăperile anexă M şi G unde era suficient loc pentru ca ele să joace rolul de veşmântar.
Tâmpla (J) este alcătuită dintr-un perete gros de 60 de cm care desparte altarul de naos (Fig. 14). Trecerea dintre cele două părţi ale bisericii se făcea prin două uşi late de 60 de cm despărţite de un stâlp a cărui bază se vede şi acum, mai înaltă cu 6-7 cm faţă de prag. Arheologii sunt de părere că este posibil ca acest stâlp să fi fost conceput într-o subţiere treptată pentru a lăsa suficient loc de trecere, pentru ca mai apoi, în timp, stâlpul de piatră nisipoasă erodat să fie înlocuit cu unul din lemn. În partea superioară, deasupra stâlpului, se află o decupare care, în original, a avut forma crucii, din care nu a mai rămas decât tăietura de sus, lată de 20 de cm. Aici se fixa capătul consolei care traversa nava longitudinal şi se sprijinea în degajarea de deasupra uşii de la intrare. În cazul ambelor biserici din complexul monahal de la Şinca Veche nu au existat iconostase clasice, acesta apărând la bisericile ortodoxe abia în secolul al XVI-lea.
Naosul (I) celei de a doua biserici are forma unui patrulater deformat, cu lungimea de 4,20 m şi lăţimea de 3,35 m la intrare şi de 3,30 m la tâmplă. Tavanul naosului este în semicilindru longitudinal, în timp ce acela al altarului este început în acelaşi mod deasupra peretelui liniar (sudic) şi continuat într-o calotă pe porţiunea peretelui arcuit, până deasupra Proscomidiarului (Fig. 15). Ambele tavane sunt acum în bună parte prăbuşite, câteva lespezi sedimentare căzând chiar în timpul lucrărilor din 2005 din cauza ploilor care pătrundeau abundent printre straturile de nisip şi de gresie.
Naosul are o serie de elemente noi comparativ cu cel al primii biserici. Din turla-clopotniţei a fost dăltuită o nişă prin care să pătrundă lumina şi în naos, iar acestui luminător i se adaugă şi o fereastră dăltuită în peretele sudic la 1,70 m de la tâmplă şi la 1,20 m de la nivelul de călcare prin care se comunica cu prima biserică. Cum a fost menţionat în descrierea naosului bisericii 1, această fereastră iniţial dreptunghiulară a devenit cu timpul ogivală (73x70 de cm) în urma eroziunii, dar mai ales datorită agresivităţii vizitatorilor (Fig. 17).
Între tâmplă şi acesta fereastră, la 1,25 m de la podea, se află o nişă lată de 25 de cm şi adâncă de 40 de cm (Fig. 16). Deasupra intrării, peretele are o străpungere care acum este aproape circulară, probabil pentru o grindă longitudinală pe navă. Intrarea în naos se făcea printr-o uşă de lemn cu tocul încastrat în rocă 10 cm, pe laterale şi sus, şi cu 30 de cm la prag, spaţiul funcţional rămânând exact de 1 m. Partea de sus a fost în arc moale, acum în bună parte deteriorat.
Ansamblul naos – altar, neluând în seamă „treapta” de 22 de cm dintre cele două încăperi, înregistrează pe cei 7,50 m lungime totală o cădere de nivel est-vest de 35 de cm, iar faţă de nivelul de călcare din pronaos de 75 cm. Constatarea este valabilă şi pentru biserica 1.
Pronaosul (turnul-clopotniţă) (H) este elementul arhitectural care dă o notă aparte întregului complex monastic de la Şinca Veche (Fig. 18). Conceput ca un spaţiu de comunicare între cele două biserici, dar şi de acces la încăperile anexe, pronaosul se constituie dintr-un coridor lung de 13 m având, conform informaţiilor lui V. Literat, şi funcţia liturgică de pridvor al femeilor. Intrarea în el dinspre sud se făcea printr-o boltă în arc, acum deteriorată, ceea ce înseamnă că şi tavanul pronaosului a fost conceput în semicilindru. Deasupra acestui quasidreptunghi a fost decupată în rocă o clopotniţă de forma unui clopot mult alungit (Fig. 19) care are de la sol înălţimea de 10,50 m, în vârful ei fiind tăiată o deschizătură pentru lumină, cu diametrul iniţial şi în prezent de 30 de cm. Diametrul maxim al clopotniţei este foarte apropiat de lăţimea pronaosului (2,75 m). La înălţimea de 8 m, diametrul este de 1,30 m. De la înălţimea de 7,50 m porneşte către naos un decupaj-luminator care pătrunde în acesta la 2,90 m de la nivelul de călcare.
Interesante sunt funcţiile multiple pe care acest turn clopotniţă ridicat deasupra pronaosului le-a avut. El a fost mai întâi de toate sursă de lumină şi de aer şi locaş de fixare al unui clopot. Astfel, la altitudinile de 5,50 şi 6,50 m se mai păstrează în rocă, circular, câteva scobituri pentru capetele grinzilor susţinătoare a instalaţiei pentru clopot (Fig. 20). La acel nivel nu se putea face un pod deoarece s-ar fi obturat lumina pronaosului şi a naosului. Accesul la clopot se putea face cu scara sau cu ajutorul unei frânghii, după cum sugerează câteva trepte mici tăiate în pereţi (deşi nu este exclus ca acestea să fi rămas de la „schelele” pietrarilor). Asemenea trepte-decupaje erau folosite şi pentru urcarea rapidă cu piciorul pe nivelurile superioare ale straturilor sedimentare, înalte de peste 1 m (Fig. 21), dar şi ca o cale de ieşire în caz de primejdii din acest aşezământ monahal.
În peretele vestic al parterului pronaosului a fost săpată o nişă dublă cu baza la 2,65 m de la podea, cu ambele profilaturi arcuite la partea de sus (Fig. 22). Cea mare, din faţă, este lată la bază de 1,20 m, înaltă de 2 m şi are o profunzime de 80 de cm. Cea mică, din centrul acesteia, este lată de 85 de cm, înaltă de 1,40 m şi adâncă de 1 m.
Arheologii sunt de părere că în aceste nişe au fost aşezate icoanele Pantocratorului şi ale Maicii Domnului „Orantă”, ale căror amplasare rituală trebuia în mod normal să fie pe bolta turlei, însă imposibilitatea arhitecturală de a le plasa la locul impus de erminia bizantină ar fi impus această soluţie de compromis.
Amplasarea turnului-clopotniţă s-a făcut din dorinţa de a respecta o regulă arhitecturală foarte strictă la bisericile ortodoxe din epocă. Clopotniţa din care se transmiteau semnalele sonore pentru începutul slujbelor era amplasată în afară şi era o construcţie nepretenţioasă, din lemn. În cazul bisericii 2, el este inclus şi încadrat perfect funcţional în structura pronaosului ceea ce şi dă specificul şi nota aparte acestui vechi aşezământ monahal.
Încăperea anexă (M) are o poziţie relativ retrasă şi asimetrică faţă de naosul bisericii 2, intrarea în ea situându-se cu circa 1,60 m mai spre sud (Fig. 23). Este aproape un pătrat neregulat, cu latura de 3,50 m. Accesul în această dependinţă se făcea dinspre naos printr-o uşă puţin mai lată de 1 m. Valeriu Literat a intuit perfect că „încăperea din vecinătatea intrării va fi servit drept locuinţă, găsindu-se în ea vatră şi horn condus prin «bolta» de piatră amenajată în creasta dealului”. Vatra se vede şi acum în stânga intrării, poziţionată simetric cu cea din cealaltă cameră anexă (G) a bisericii 1.
Această încăperea avea, pe lângă utilitatea liturgică de veşmântar, şi o destinaţie practică, fiind şi un spaţiu de locuit, căci pe toată lungimea peretelui de nord există un pat dăltuit în piatră, înalt de 60 de cm şi lat de 70 de cm. Interesant de remarcat faptul că această dependinţă primea lumina din anexa G a primei bisericii, între ele existând o fereastră în jumătatea de vest a peretelui despărţitor, la 60 de cm de la colţ şi la înălţimea de 80 de cm de la podea (Fig. 24). În faţa acestei ferestre este o mică treaptă de piatră. În peretele vestic, o mică firidă pentru candelă sau lumânare.
Întreaga campanie arheologică din anul 2005 a putut scoate în evidenţă faptul că la Şinca Veche pe Dealul Pleșu se află un vechi complex monahal cu două biserici dăltuite în stâncă, singurele care s-au mai păstrat, fie şi parţial, din tot ansamblul. Arheologii nu exclud ca în această zonă, în imediata apropiere, să existe ruinele altor construcţii şi anexele gospodăreşti ale acestora, de presupus pe baza izvoarelor scrise care menţionează „averea” schitului, ipoteze care aşteaptă noi săpături arheologice pentru a putea fi demonstrate.
3. Datarea bisericilor rupestre de la Şinca Veche
Pentru a putea data încadra în timp aşezământul monahal de la Şinca Veche este nevoie de o coroborare a tuturor informaţiilor oferite de documentele istoriografice, de descoperirile arheologice, de părerile şi propunerile istoricilor care s-au ocupat cu datarea acestor biserici rupestre, precum şi analiza similitudinilor între aceste două locaşuri de cult şi alte biserici vechi de pe teritoriul României.
a. Documentele istoriografice şi datarea bisericilor rupestre de pe Dealul Crețu
Parcurgând izvoarele istoriografice care vorbesc despre aşezământul monahal de la Şinca Veche este interesant de observat faptul că nu a putut fi găsit nici un document oficial cu privire la începutul construirii lui sau a altuia în imediata lui apropiere. Pentru cele iniţial 3, apoi 5 mănăstiri existente pe Dealul Pleșu, în documentele vremii apare o dată sigură ante quem, şi anume 13 iunie 1761.
La fel de sigur este şi faptul că la 1758 existau şi funcţionau ambele biserici rupestre: „Mănăstirea şi chiliile călugărilor de pe Crețu erau făcute în stâncă”. De asemenea, izvoarele istorice, mai precis scrisoarea pastorului reformat din Făgăraş către Iosif Benkö, menţionează faptul că acest aşezământ monahal nu a fost distrus de tunurile generalului Buccow.
b. Descoperirile arheologice – altă posibilă sursă de datare
Conform informaţiilor furnizate de Florea Costea, confirmarea certă asupra funcţionării celor două biserici în secolele XVII şi XVIII vine din partea vestigiilor arheologice găsite în cursul săpăturilor din vara anului 2005. Este vorba de mai multe fragmente ceramice şi de o monedă de bronz. O serie de vase de diferite forme şi dimensiuni (străchini, castroane, ulcioare, căni şi cănițe), de uz gospodăresc sau cultic, au fost găsite aproape în totalitate în încăperea anexă G, ceea ce înseamnă că la un moment dat, poate din cauza unui cutremur violent sau ca urmare a erodării avansate, tavanul s-a prăbuşit şi a acoperit şi a conservat până acum inventarul mobil. Majoritatea sunt smălţuite şi decorate cu motive vegetale sau geometrice, câteva sunt angobate, doar unul neprezentând nici angobă şi nici decor smălţuit. Există şi un vas puternic afumat pe ambele părţi, probabil unul dintre cele în care se păstrau cărbunii aprinşi pentru cădelniţă.
Cercetările arheologice au putut stabili faptul că vasele datează din secolele XVII-XVIII, cele cu nuanţe maronii poate şi de mai târziu, din prima parte a secolului al XIX-lea, fiind confecţionate într-un atelier făgărăşan, poate chiar la Şinca.
Extrem de importantă a fost găsirea în afara complexului monahal, în aluviunile din faţa acestuia, a unei monede de bronz (fig. 35), a unui Kreutzer emis la anul 1800, în vremea împăratului Francisc II. Piesa este foarte tocită, iar acest grad mare de uzură poate fi un indiciu că mănăstirea a funcţionat mult timp după 1800.
c. Părerile şi propunerile de datare ale istoricilor care s-au ocupat de bisericile rupestre de la Şinca Veche
Istoria Ţării Făgăraşului dar şi a mănăstirilor din Transilvania a suscitat numeroase studii şi cercetări. Cei care s-au ocupat cu aceste teme, analizând istoria locaşurilor de cult din Şinca Veche au emis o serie de ipoteze interesante cu privire la data la care ele au fost întemeiate.
Astfel, Antal Lukacs, în documentata sa lucrare dedicată Ţării Făgăraşului, afirmă că „începuturile mănăstirii de pe Dealul Pleșu coboară probabil mult înainte de veacul al XVIII-lea, dar numai cercetările arheologice ar putea stabili vechimea ei”.
Acelaşi autor, în aceeaşi lucrare, într-adevăr cu oarecare rezervă, emite o ipoteză de datare a mănăstirii rupestre chiar mai înainte de veacul al XV-lea, afirmând că: „în afară de cetăţile amintite mai înainte şi de mănăstirea cisterciană de la Cârţa, Ţara Făgăraşului păstrează puţine monumente mai vechi de secolul al XV-lea, precum bisericile din Voivodenii Mari şi Viştea de Jos şi, poate, mănăstirea rupestră de la Şinca Veche”. El repetă, de fapt, o propunere de datare formulată pentru prima dată de către Valeriu Literat, pe care şi acest autor o condiţiona de cercetări arheologice ulteriore.
Adrian Andrei Rusu, în Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, afirmă că: „Datarea pentru secolul al XV-lea rămâne discutabilă” şi reţine doar informaţia corectă că ambele biserici erau în cult la anul 1758.
Nici Ștefan Meteş nu încearcă să forţeze o datare mai timpurie secolului al XVIII-lea.
Datorită faptului că termenii post quem şi ante quem sunt prea îndepărtaţi în timp pentru o datare cât de cât plauzibilă a începuturilor bisericilor de la Şinca Veche, este necesar să fie adusă în discuţie şi o ultimă categorie de argumente, şi anume cele bazate pe analogiile constructiv-stilistice.
d. Similitudinile şi analogiile arhitecturale cu alte biserici – confirmarea ipotezelor de datare
Abia după campania arheologică din anul 2005 a putut fi făcută o transpunere planimetrică exactă, abia atunci a putut fi observată o evidentă analogie constructiv-stilistică a bisericii 2 de la Şinca Veche cu una dintre bisericuțele de la Basarabi, din judeţul Constanța (datată pe baza unei inscripţii cu grafit în anul 992), dar şi cu alte biserici străvechi, precum: bisericuța de la Voivodenii Mari (datată de E. Greceanu pe la anul 1500), biserica de la Viștea de Jos (datată de Șt. Meteș în a doua jumătate a secolului al XV-lea) şi cu schitul de la Râmeț, judeţul Alba (întemeiat către sfârșitul secolului al XIV-lea). Toate aceste biserici au o serie de elemente arhitecturale comune, precum: planul romanic sau descendenţa nemijlocită din acest plan, bolţile semicilindrice ale navelor şi a pronaosului, cupolele absidelor în formă de calotă semisferică, forma semicirculară a absidelor, iconostasul sau tâmpla cu doar două uşi, includerea turnului-clopotniţă în structura bisericilor (element definitoriu pentru arhitectura bisericească a secolelor XI-XIV). Similitudinile evidente între toate aceste lăcaşuri de cult vorbesc despre o bogată şi profundă tradiţie culturală şi duhovnicească posibilă doar în cazul unei vieţi monahale îndelungate şi bine organizate instituţional şi, prin urmare, fac posibilă lansarea unei noi ipoteze de datare a începutului construirii şi funcţionării bisericilor de pe Dealul Pleșu în secolele XIV-XV, ipoteză pe care doar cercetări arheologice viitoare o pot confirma.
Data la care aceste două biserici rupestre au fost părăsite este, de asemenea, necunoscută. Este foarte posibil ca ele să fi fost abandonate, în primul rând, ca urmare a deteriorării avansate care făcea imposibilă desfăşurarea în ele a slujbelor.
Din analiza vestigiilor arheologice este evident modul paşnic în care s-a produs abandonarea acestui complex monahal, poate chiar supravegheată de către o autoritate laică sau religioasă, aşa cum rezultă din recuperarea integrală a inventarului mobil. Un eveniment precipitat ar fi facilitat păstrarea in situ, ca şi în camera G, a multor vestigii valoroase pentru datarea momentului de sfârşit al bisericii 2. Aceeaşi explicaţie poate fi dată şi pentru lipsa podelelor carbonizate sau putrefiate, în contrast cu situaţia din aceeaşi încăpere, amănunt care-l împiedică pe arheolog să se pronunţe dacă spaţiile celelalte aveau sau nu o asemenea dotare. Excavarea depunerilor a evidenţiat faptul că pietrarii au tăiat orizontal podelele din biserici, în timp ce în cele două camere anexă acestea sunt acum puţin albiate, lucru nefiresc pentru o locuinţă. De aceea credem că şi ele au avut podele de lemn (altfel roca s-ar fi „tocit” uşor, mai ales în cadrul uşii, ca la tâmpla bisericii 1).
Incertitudinea datei abandonării bisericilor rupestre de la Şinca Veche face, din păcate, imposibilă şi datarea momentului în care a început profanarea acestor două locaşuri de cult. Este greu de spus când a fost scrijelită „Steaua lui David” în nişa estică a absidei bisericii 2, exact în locul uneia dintre icoanele cele mai importante. Tot acolo, în centrul stelei, sunt „realizaţi” în aceeaşi manieră doi peşti, două picături de apă sau doi gemeni in foetus, poate ying şi yiang, simboluri categoric străine iconografiei creștin ortodoxe. Alăturat este incizat un profil spre stânga, foarte probabil „opera” acelorași profanatori.
Din păcate, aceste profanări indică faptul că, după părăsirea lor, cele două biserici rupestre au devenit locul de pelerinaj şi de orgii al unor secte de tip oriental care nu au nimic comun cu creştinismul, în general, şi nici cu practicile Bisericii Ortodoxe. Brusc, aşezământul monahal ortodox, care a ţinut în vremuri istorice deosebit de grele vie credinţa şi viaţa spirituală a românilor ardeleni, a ajuns să fie cunoscut drept „templu al ursitelor”, datorită unui folclor foarte recent, iniţiat şi colportat în mass-media, conform căruia cele două bisericuţe ar fi temple vechi de câteva mii de ani, în care există puteri supranaturale şi care-l ajută pe individ să ajungă la „regăsirea de sine” etc. Şedinţele repetate ale unor practicanţi MISA au contribuit la degradarea foarte accentuată a acestora în ultimii ani.
După restaurarea şi conservarea acestui sit, din vara anului 2005 degradarea celor două biserici rupestre a încetat, dat fiind şi faptul că acest complex monahal fusese inclus, în anul 2004, în Lista monumentelor istorice din România, reconfirmată de Monitorul Oficial al României, partea I, anul 172, nr. 646 bis. Legi, Decrete, Hotărâri şi alte acte, 16 iulie 2004, pagina 428, nr. crt. 855, BV-II-m-A-1826.
4. Bisericile rupestre de la Şinca Veche – mărturii vii peste veacuri despre specificul monahismului românesc, despre istoria Transilvaniei, despre prigoana românilor, despre unitate naţională, despre solidaritate şi luptă pentru păstrarea Ortodoxiei pe aceste meleaguri
Frumoasele bisericuţe rupestre de pe Dealul Pleșu îşi dezvăluie armonia şi unicitatea lor atunci când sunt analizate şi descrise în contextul lor genuin în care au apărut. Ele reprezintă trecutul românilor ardeleni dăltuit pe veşnicie în piatră. Nu este locul magic al unor energii cosmice sau templul împlinirii viselor şi dorinţelor, ci este viaţa spirituală a isihaştilor impregnată în zidurile acestor biserici. Confuzia creată prin mediile de comunicare, privind semnificaţia acestui loc, nu trebuie să împiedice pe fiecare închinător să cerceteze atât cu mintea, cât, mai ales, și cu sufletul care este trecutul autentic al acestui loc şi care este semnificaţia fiecărui element component al acestui complex monahal. Doar astfel se poate distinge ceea ce-i veritabil şi durabil spiritual şi românesc de ceea ce-i sforţare şi kitsch ieftin de factură orientală, şi doar astfel, cu ajutorul acestui trecut plin de jertfe, un veritabil cristal care s-a format după legile fiinţei româneşti, se poate descoperi în tumultul de azi ce e veritabil românesc şi autentic spiritual.
Ca orice istorie vie şi durabilă înscrisă în piatră, istoria şi semnificaţia acestui aşezământ monastic aşteaptă să fie descifrată şi valorificată. Pornind de la asemănările arhitectonice cu alte biserici rupestre din România, precum cele de la Basarabi şi Murfatlar, din judeţul Constanța, sau cele de la Corbii de Piatră, din judeţul Argeş, dar şi cu alte biserici străvechi, precum: bisericuța de la Voivodenii Mari, biserica de la Viștea de Jos şi cu schitul de la Râmeț, judeţul Alba, trebuie mai întâi de toate remarcată simplitatea şi armonia cu care fost au dăltuite în piatră bisericile rupestre de la Şinca Veche, respectându-se un plan romanic basilical cu bolţi semicilindrice care se arcuiesc peste nava centrală şi peste pronaos, cu cupolele în formă de calotă semisferică care acoperă absidele, cu un iconostas sau tâmpla simplă cu doar două uşi care separă altarul de naos şi cu un turn clopotniţă care tronează peste pronaos, exprimând arhitectural mişcarea de coborâre a lui Dumnezeu spre credincioşi, dar şi aspiraţia lor spre veşnicia iubirii Lui.
Complexul monahal de la Şinca Veche fascinează prin simplitatea, armonia şi echilibrul dimensiunilor elementelor arhitectonice. Locaşurile de închinare ale călugărilor ardeleni nu au fost mari. Motivul principal al reducerii dimensionale a bisericilor româneşti în genere este de ordin spiritual. Locaşul bisericii a fost, în Răsărit, corespunzător spiritualităţii bizantine şi autohtone, chemat să întreţină duhul de comuniune dintre credincioşi, să întărească comunitatea obştii călugăreşti în rugăciune, pentru ca ea să fie întărită pe toate planurile. Oamenii trebuiau să se simtă aproape unul de altul şi înfrăţiţi în rugăciune în spaţiul bisericii. Această dorinţă caldă de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii este o caracteristică fundamentală a spiritualităţii ortodoxe şi ea transpare în zidirea oricărui locaş de cult, făcând din el o expresie vie a delicateţii, sensibilităţii şi deschiderii iubitoare a sufletului românesc spre Dumnezeu şi spre aproapele.
Bisericuţele de la Şinca Veche sunt locaşuri ale intimităţii şi comuniunii umane sub razele harului şi ale iubirii lui Dumnezeu. Spaţiul lor mic şi armonios, străpuns ziua de razele puţine venite din turnul-clopotniţă sau din ferestre şi seara tainic luminat de lumina lumânărilor şi a candelelor, este în măsură să vorbească peste veacuri despre atmosfera de intimitate şi de dragoste care i-a unit pe monahi în rugăciune şi i-a ajutat să treacă peste toate vitregiile istoriei.
Bolţile semicilindrice, care acoperă întreg aşezământul cu toată imperfecţiunea lor geometrică, au menirea să exprime aplecarea plină de dragoste a lui Dumnezeu spre comunitate, Care vrea să îi strângă pe toţi membrii ei în iubirea, în îmbrăţişarea Lui ocrotitoare. Cupola arcuită peste comunitatea credincioşilor redă faptul că însuşi Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi rămâne în continuare cu cei ce cred în El, iar prezenţa Lui nevăzută luminează totul în biserică. Ea traduce prin liniile ei mişcarea coborâtoare a iubirii dumnezeieşti şi sfericitatea ei reuneşte pe toţi oamenii în sinaxă (adunare liturgică), în Trupul lui Hristos în Liturghie. Dumnezeu, Care priveşte şi îmbrăţişează din cupolă, este deasupra tuturor, dar le cuprinde pe toate şi se află în toate cu iubire personală. E aproape de toate şi totuşi mai presus de toate. E deasupra tuturor, dar nu rupt de ele, nu închis în Sine, ci cuprinzându-le şi ocrotindu-le şi călăuzindu-le pe toate. E familial şi infinit în taina Lui. E taina care înconjoară comunitatea şi o susţine.
Turnul-clopotniţă, tinzând spre cer, exprimă aspiraţia omului spre iubirea Lui, iar lumina care se coboară de sus vrea să sugereze faptul că toţi credincioşii trăiesc în biserică într-un alt plan al realităţii, într-o altă ambianţă decât în cea a lumii naturale. Lumina văzută indică simbolic dragostea nevăzută a lui Dumnezeu care pătrunde şi luminează toate în biserică. Bisericile sunt întotdeauna sfinţite şi sfinţitoare. Prin sfinţirea pe care episcopul o face, ele devin spaţii pline de lumină dumnezeiască şi tot ce se află în ele, precum şi slujbele care se fac, nu rămân simple simboluri, ci mijloace sensibile prin care are loc sfinţirea omului, prin care se comunică dragostea lui Dumnezeu.
În toate detaliile arhitectonice, în modul în care a fost săpat proscomidiarul, dar şi ferestrele prin care vine lumina, în ingenioasa lungire a pronaosului care se întinde pe lungimea întregii grote şi din care se pot accesa şi încăperile anexe, în toate aceste detalii este exprimată o bogăţie de sentimente şi delicateţe umană promovatoare de comuniune, un respect şi o preţuire nemărginită a omului, un efort de înălţare a vieţii omeneşti în acest duh de delicată şi profundă comuniune, o dorinţă nemărginită de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor deopotrivă.
Totul în aceste simple locaşuri de cult vorbeşte despre discreţia şi simţul practic al monahilor care au trăit aici: fiecare biserică are şi o încăpere anexă, care a fost fie veşmântărie, fie trapeză, fie arhondaric. Smerenia, discreţia, firescul, omenia, refuzul exceselor, deschiderea spre semeni şi natura transpar prin fiecare detaliu al spaţiilor în care au trăit cei care şi-au închinat viaţa prin asceză lui Dumnezeu şi semenilor.
Privit din această perspectivă, aşezământul monahal de pe Dealul Pleșu spune în chip tainic fiecărui suflet care vine să se închine cu evlavie ceva despre adâncimea unei jertfiri a întregii vieţi lui Dumnezeu pe care unii creştini evlavioşi au ştiut şi au dorit să o aducă pe altarul neamului românesc.
În loc de concluzie la tot ce a fost afirmat mai sus pot fi amintite remarcile pertinente şi extrem de actuale ale profesorului Ștefan Meteş care, în 1936, astfel îşi începea vestita sa monografie dedicată aşezămintelor monahale transilvănene: „Din mănăstirile şi schiturile ardelene sărace şi persecutate n-au apărut călugări cu renume de mari învăţaţi şi reformatori ai legii, ca în Apus. Nu, căci aici, la noi, nu erau prielnice stările pentru aşa ceva. Mănăstirile şi călugării din părţile ardelene erau convinşi că nu pot servi mai plăcut lui Dumnezeu decât sădind zi cu zi în sufletele însetate ale credincioşilor români învăţăturile binefăcătoare ce se desprindeau din sfintele cărţi bisericeşti. Prin revărsarea largă a preceptelor evanghelice, inima şi sufletul Românilor s-au făcut mai bune, mai tolerante, mai miloase şi gata de a-şi ajuta şi pe cel care-i făcuse rău. Călugării români n-au predicat ură şi duşmănie contra altor confesiuni şi dacă în veacul al XVIII-lea au condus marea răsvrătire religioasă a poporului, luând parte activă la ea, motivul justificat trebue căutat în faptul că niciodată legea ortodoxă n-a fost aşa de batjocorită ca atunci, fiind credincioşii ei români despoiaţi şi chinuiţi prin tot felul de mijloace. În urma acestei „revoluţii”, mănăstirile au fost distruse şi călugării alungați din Ardeal. Au rămas câteva în Banat, acaparate de Sârbi, fără folos deosebit pentru biserica şi neamul nostru… Acum baza morală-religioasă a întregii societăţi româneşti e foarte serios ameninţată de diferitele curente venite din Apus şi Răsărit: ateism, secte religioase, comunism, etc. Toate urmăresc un singur scop: distrugerea actualei organizaţii sufleteşti a poporului român. Statul, în faţa acestei primejdii de moarte, crede că şi-a făcut deplin datoria dacă a resolvit în parte măcar criza economică financiară, dând cetăţenilor săi pâine materială cea de toate zilele. Biserica… e chemată să le întărească necontenit credinţa creştină, să le aprindă nădejdea spre un viitor mai bun şi să le ajute, ca dragostea s-o poată practica efectiv prin tot felul de fapte caritative. Biserica, instituţiune divină, dispune de incomensurabile forţe spirituale primite de sus şi e timpul suprem ca să înceapă marele apostolat pentru renaşterea morală-religioasă, fără de care neamul nostru nu mai poate avea în aceste părţi ale lumii un viitor sigur. Biserica, în această luptă foarte grea – deopotrivă şi defensivă şi ofensivă –, trebuie să cheme la o nouă viaţă mănăstirile şi călugării din ele, fixându-le primul loc între ostaşii pentru Hristos…”.
5. Reînvierea vieţii monastice la Şinca Veche: Schitul „Sfântului Nectarie” din Egina
La mai bine de două secole de la încetarea vieţii monahale din zona satului Şinca Veche, în anul 2006, a fost ridicat pe Dealul Pleșu, în apropierea vechii mănăstiri rupestre de pe versantul de apus al acestei colinei, Paraclisul „Sfântul Nectarie” şi corpul de chilii al Mănăstirii Şinca Veche ca o materializare după câteva decenii şi în această localitate a curentului nou duhovnicesc adus de mitropolitul Nicolae Bălan de a reface toate mănăstirile Ţării Făgăraşului distruse de generalul Buccow în 1761. Iniţiativa şi efortul construirii acestui nou aşezământ monahal a aparţinut doamnei Maria Bâgiu, preşedinta Fundaţiei Ortodox-Culturale „Maica Sfântă-Bucuria Neaşteptată” şi, odată cu donarea casei monahale şi a terenului aferent de către Fundaţie Mitropoliei Ardealului, în anul 2014, tot acest efort duhovnicesc, dar şi material a putut fi apoi valorificat de maica stareţă Serafima Antofe împreună cu obştea acestei mănăstiri care, sub oblăduirea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, menține vie această vatră sihăstrească de la poalele Carpaţilor şi întregește astfel salba de mănăstiri din Ţara Făgăraşului care au fost veacuri de-a rândul focare de lumină ale Ortodoxiei, centre ale rezistenţei împotriva răspândirii uniaţiei în Transilvania şi mijloace de promovare a culturii şi unităţii naţionale.
Sute de ani, satul Şinca a fost ocrotit de rugăciunile atâtor oameni evlavioşi care au întemeiat cele cinci mănăstiri din preajma acestei localităţi, iar aceleaşi rugăciuni pe care acum le înalţă către Dumnezeu au făcut să apară acest nou aşezământ monahal prin care să fie continuată peste veacuri jertfa lor în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui şi în păstrarea credinţei ortodoxe.
Paraclisul noii mănăstiri a fost sfinţit în anul 2006 şi a primit ca ocrotitor pe Sfântul Nectarie din Egina ale cărui sfinte moaşte păzesc acest sfânt locaş. O mulţime mare însă de sfinţi, precum: Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Nicolae, Sfântul Ciprian, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Mina, Sfântul Gheorghe sunt prezenţi în această lavră monahală prin sfintele lor moaște, iar un fragment din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului străjuieşte şi ocroteşte obştea care se nevoieşte în această mănăstire.
Tot efortul acestei obşti de a sluji lui Dumnezeu şi aproapelui şi de a lumina poporul în trăirea credinţei autentic ortodoxe se traduce în discreţia, smerenia, frumosul firesc cu care te întâmpină acest loc. Pelerinii care vin aici pot nu doar să afle cum sute de ani românii s-au jertfit pentru credinţa lor, ci, prin bucuria slujbelor, mai ales a Sfintei Liturghii, să intre în legătură, să experieze acest trecut, să devină astfel şi ei parte vie a acestei dorinţe neîntrerupte a înaintaşilor de slujire a lui Dumnezeu şi a semenilor. Idealul isihast şi filocalic este cel care a dat naştere vieţii monahale pe Dealul Pleșu şi tot el este cel care trebuie să anime pe toţi creştinii care vin cu evlavie în acest loc în căutarea lui Dumnezeu în smerenie şi în duh de jertfă.
